stropitoarea
asta era verde si lucea chiar si la lumina lunii. era un verde invidiat
chiar si de broastele de pe balta care oracaiau cu dispret si suparare.
stropitoarea oferea niste picaturi mari si sanatoase oricarei plante
aflate in nevoie, asa ca toate o comparau cu o ploaie cu bolboci, asa de
apriga ii era curgerea.
dar stropitoarea isi dorea
altceva de la viata, ea visa la catifele si paiete si picuri fini ca de
parfum care sa invaluie si sa rasfete, nu sa vindece. asta nu era
posibil cu niste gauroaie butucanoase ca ale ei. ce sa faca?
avea sa mearga la un vecin
de-al ei, tocmai din cutia cu scule, cui il strigau si ciocanul si
patentul. el avea o abilitate innascuta sa patrunda repede si adanc, sa
ofere mangaierea durerii. se duse la cui, promise ca apa ei n-o sa-l
atinga in vecie pe bietul cui, sensibil la rugina incipienta si isi
oferi palnia.
ce a urmat nu a aflat nimeni,
toate stropiturile au jurat sa pastreze tacerea, desi uneori, daca pui
urechea la capetele de dus poti sa auzi o tanguire venind de departe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu